Perspective noi pentru mintea unui copil

   Ce ajută dezvoltarea abilităților cognitive la copii și la adulți?

   Răspunsul simplu: "multe" iar de încurcat e una foarte importantă: "frica". O să vorbesc mai pe larg despre frică și cum împiedică ea dezvoltarea creierului într-un articol viitor.

   Din astea "multe" vreau să accentuez acum un factor care nu este așa de evident dar este totuși foarte important. Un factor care poate face diferența dintre un copil normal și un copil care iese în evidență.

    Este vorba despre oferirea copilului perspective diferite asupra lumii. Adultul știe intuitiv că are nevoie de perspective multiple și de cele mai multe ori le caută singur. Vezi o construcție interesantă și după ce te saturi de privit te întrebi:  Oare ce e dincolo?  La plimbare în parc ai chef să mergi pe o cârare pe care n-ai mai fost. etc.

   Copilul știe și el că are nevoie de perspective diferite dar nu le poate căuta pentru că este dependent de părinte.

• De câte ori te-a tras copilul de mână aiurea și i-ați spus mai blând sau mai puțin blând: "Fii cumine! Mergi frumos! Nu mă mai trage de mână!" Poate vroia să observe ceva, o buburuză, o piatră mai ciudată. Poate dorea să vadă ce este dincolo de acel pom, acea mașină etc...
• A intrat copilul intenționat într-o baltă. L-ai lăsat? Gândește-te că face lucrul ăsta pentru prima dată, sau a doua, sau a treia, oricum creierul lui încă învață din asta. Copilul vrea să experimenteze cum este să te uzi pe ghete. Are nevoie de această experiență simplă ca mai târziu să treacă la experiențe mai elevate. Dăruiți-i aceasă experiență cu explicația că nu este chiar cel mai bun lucru pe care poate să-l facă.
• Am văzut prea mulți copii foarte mici (< 2ani) în parc plângând pentru că nu sunt lăsați să se urce în aparatele de joacă dedicate copiilor mai mari. Părinții nu-i lasă pe bună dreptate: se pot lovi. Copii plâng și ei tot pe bună dreptate, au nevoie de experiența asta. De exemplu, știu un caz în care o fetiță plângea de mi s-a făcut mie milă. Vroia să se urce pe un tobogan mai mare decât era potrivit pentru vârsta ei. Mă gândeam că s-ar putea face totuși un compromis. Scara toboganului era suficient de solidă astfel încât se putea urca și părintele cu ea. Nu era necesar să alunece pe tobogan, ar fi fost suficient să se urce acolo și apoi să coboare. Fetița iși dorea foarte mult să vadă lumea de sus și arăta cu degetul disperată în sus.

• Îmi aduc aminte de Teodor când era mai mic și mergeam cu el într-un supermarket de bricolaj. Se uita la fiecare șurub, la fiecare piuliță. Era pur și simplu fascinat de piesele expuse pentru ca nu mai văzuse așa ceva. Foamea ne scotea din magazin! Acum (la 5 ani) cunoaște toate uneltele de mână inclusiv cele mai putin cunoscute (preduceaua, capsatorul de mână etc.) dar nu asta este cel mai important. Este important că i-am hrănit curiozitatea de bază iar acum când mergem într-un magazin de bricolaj nu mai numără șuruburile ci mă întreabă: "Tati, cum sudează un aparat de sudură ?", "Tati, da' cum a intrat burghiul ăsta în ditamai pietroiul ?" "Da' oțelul e mai tare decât piatra ?"

   Ar fi multe exemple, ideea este că atunci când copilul face ceva ce crezi că n-ar trebui gândește-te dacă nu cumva este un caz în care el dorește să-și satisfacă o curiozitate. Dacă este așa, iți recomand să îl ajuți chiar dacă asta va necesita un spalat pe mâini cât mai rapid! :)

   Din păcate copilul nu știe să verbalizeze: "Mami (tati) vreau să văd ce este acolo, sunt tare curios!". El nu renunță ușor, o să mai facă asta și data viitoare dar dacă este respins mereu, în cele din urmă va renunța. Și asta e tragic. Pentru că va renunța să fie curios. Și va renunța să caute dincolo de ceea ce vede în mod normal.

   Mai vreau să povestesc un simplu exercițiu care nu m-am gândit că o să aibe așa un mare interes. Într-o seara l-am luat pe Teodor în cârcă și după câteva secunde am vrut să-l pun jos, (este deja destul de greu). El a ripostat mai mult decât de obicei și l-am mai lăsat puțin acolo plimbându-mă prin casă cu el așa. Am observat că se distra de minune când se uita la diferitele obiecte din casă și le vedea din perspectiva adultului. Biblioteca, rafturile, patul din camera lui, desenele de pe pereții din camera lui, lucrurile de pe masă, totul i se părea nou și foarte interesant! Le privea cu lăcomie și-mi spunea: hai acolo! Hai dincolo! Hai și în baie! Acum hai în bucătărie!

  Vă întrebați ce legătură are asta cu matematica? Are.
   Primele lecții de matematică nu sunt despre cifre, adunare și scădere. Primul pas în matematică este să ajuți copilul să judece cu mintea lui, să facă asta natural, să pună întrebări, să digere răspunsul și să -l integreze în judecata lui.

Să judeci cu propria minte nu-i lucru ușor.

Cel mai ușor e să judeci cu mintea mamei, a tatălui, a educatoarei, a profesorului, apoi a șefului, a prezentatorului TV și în final a omului politic.

 De-asta e grea matematica. Pentru că te obligă să judeci cu propria-ți minte. Să faci un efort de înțelegere. Dacă nu ești obișnuit de mic, e greu să deprinzi asta mai târziu. În plus lucrurile noi, sunt greu de digerat dar dacă mintea copilului este obișnuită să primească lucruri noi și în general experiențele au fost plăcute, atunci, și noțiunile noi de matematică vor fi acceptate mai ușor.

Despre devoltarea creierului la copii găsiți multe lucruri interesante în următoare carte:

Brain rules for baby de John Medina - neurochirurg printre multe altele.

Aflăm de aici, într-un mod intuitiv cum se dezvolta creierul unui copil și ce putem face noi, părinții ca să ne asigurăm că viitorul adult își va putea manifesta întregul potențial genetic.

Pentru mai multe articole interesante care vin în ajutorul părinților verificați pagina http://vorbestecorect.ro
Acest blog este susținut de platforma de învățare a matematicii mquest.ro